Revolutia mea

Ana Glavce ne povesteşte cum a trăit revoluția din Decembrie 1989:

“E greu să ai amintiri din zilele revoluției. E greu şi pentru că timp de 26 de ani sute de analişti, istorici, politicieni, prieteni şi neprieteni ți-au tot spus “adevărul” despre ce a fost (sau n-a fost), despre ce ai simțit, despre ce ai strigat, despre ce ai dorit şi despre ce rol ai jucat (sau nu) în acele zile. Se naşte astfel un amalgam în care e greu să mai faci deosebirea dintre ce ai trăit realmente şi ce ți s-a indus că ai fi trăit…

Cu toate astea, pentru mine (şi mulți alții ca mine), 1989 A FOST.
Am văzut oare o altă realitate decât cea reală? Posibil şi probabil, dar asta n-are nimic de-a face cu felul în care am trăit momentele acelea.

Aşadar, lăsând pretenția de adevăr istoric deoparte, “filmul revoluției mele” e alcătuit din momente, emoții, stări şi imagini disparate. Voi încerca să amintesc câteva dintre ele, într-o ordine absolut întâmplătoare, exact aşa cum îmi vin ele în memorie.

“Revoluția mea” e despre momentul acela în care, în dimineața zilei de 21 decembrie (prima zi a primei mele vacanțe de student), am ieşit în Calea Victoriei venind dinspre Piața Amzei şi am văzut un drapel, resturi arzând ale unei fotografii cu Ceauşescu şi un grup de oameni intonând “Deşteaptă-te, române”. Am simțit teamă: o teamă mare şi albă. De regulă, atunci când te temi, îți simți inima mică. Ei bine, teama pe care am simțit-o atunci a fost altfel: îmi simțeam inima atât de mare încât părea că-mi poate sparge pieptul. Voiam în egală măsură să rămân acolo şi să fug. Am plâns în brațele prietenului cu care eram, iar el a decis să căutăm adăpost în blocul Gioconda. Acolo eram în momentul în care s-a oprit transmisia televizată şi de acolo am privit până spre seară ce se întâmpla pe Calea Victoriei.

“Revoluția mea” e despre disperarea cu care cei de-acasă m-au rugat să rămân acasă în noaptea de 21/22 şi despre furia pe care am simțit-o rămânând.

“Revoluția mea” e despre mâna mamei care o strângea cu putere pe a mea atunci când am mers alături de alte mii de oameni pe Berthelot după ce decolase elicopterul Ceauşeştilor. Despre privirea ei îngrijorată atunci când am auzit pentru prima dată strigându-se “Armata e cu noi!”.

“Revoluția mea” e despre trupul tatei aruncându-se peste al meu atunci când a venit să mă recupereze de la televiziune şi încercam să înaintăm pe strada Pangratti. E despre juliturile din palme şi genunchi de care devii conştient numai după ce nu se mai aude şuieratul gloanțelor.

“Revoluția mea” e despre momentul în care am donat sânge cocoțată pe un TAB în fața televiziunii, despre ochii larg deschişi ai cadavrului care a zăcut o noapte întreagă pe strada Teheran, ochi în care am privit ca hipnotizată. Despre uşile caselor care se deschideau pentru a ne adăposti şi despre uşile caselor care nu ne primeau. Despre poveşti spuse de oameni pe care nu-i întâlnisem niciodată şi pe care nu aveam să-i mai întâlnesc vreodată. Despre nopțile petrecute în facultate pentru a o “apăra” şi despre pistolul pe care o doamnă căpitan apărută de nicăieri ni-l lăsase acolo “pentru orice eventualitate”…

“Revoluția mea” mai este despre oamenii care distribuiau pâine şi ceai la colțul străzii, despre maşinile care aduceau ziarele libere, despre “filtrele” organizate de oameni cu banderole tricolore la braț, despre colindele care în zilele acelea erau în egală măsură strigăte de speranță şi bocet de moarte.

“Revoluția mea” e şi despre listele cu morți, răniți şi dispăruți pe care le auzeam fără încetare şi despre groaza care m-a cuprins atunci când într-una dintre aceste liste a apărut într-o bună zi şi numele lui Cristi. Cristi, cel cu părul foarte negru şi ochii foarte verzi care cu câteva luni înainte mă săruta timid pentru prima (şi ultima) oară şi de care mi-a fost teamă să mă îndrăgostesc.”

Share This: