A fost măcar o dată ca nicio altă dată…

Continuăm seria relatărilor despre Revoluția din 1989, privită prin ochii colegilor noștri. Astăzi, Marius Bălășoiu:

“Caldă și dubioasă a fost iarna lui ‘89. În general era cenușiu totul. Oamenii, casele, chiar și copacii erau cenușii. Bucureștiul trăia zile de al nuștiucâtelea congres. Zile în care pe lângă Sala Palatului toți se scurgeau în viteză, cu ochii în trotuar și cu gulerul tras peste obraji, cât să nu se vadă că sunt acolo. Acasă la mine, tata asculta Europa Liberă. Asta făcea mereu. Doar că în acel an îi citeam în ochi nu doar tristețe și dezamăgire, ci și mânie și frică. Nu mă lăsa să ascult, dar am reușit să surprind ceva cuvinte legate de Timișoara și strigăte de oameni… Plecam în tabără la Vatra Dornei. Nici nu știu de ce, nu era zăpadă și nu erau anunțate ninsori. A încercat să mă convingă să nu plec. Am plecat.

Gările prin care trecea trenul erau mai pustii decât de obicei. Oamenii, mai tăcuți. Am ajuns la Vatra Dornei și am auzit șușotelile oamenilor care povesteau despre ceva ce se întâmpla la Timișoara. Am încercat să nu mă gândesc la asta. Mi-a ieșit pentru o zi. Pe 20 m-am urcat în tren și am pornit spre București. Nu știam de ce sau unde trebuie să mă duc, dar mă chema orașul ăsta pe care am ajuns să îl iubesc. A fost cea mai lungă călătorie cu trenul.

Am ajuns în București pe 22 decembrie dimineață, pe la ora 4 sau oricum după 4. Mi-era foame și nu înțelegeam ce se întâmplă… Nu aveam telefoane mobile și nici acces la vreo sursă de informații. Am coborât din tren și am fost efectiv pus la pământ de niște oameni care aveau brasarde tricolore pe mână. OK, eram deghizat în pantaloni pană, bocanci, pulover alb și vestă de șoc. Cu plete până la umeri și barbă, era evident că puteam fi catalogat drept “terorist”. M-am mirat de cioburile pe care le-am simțit sub mine. N-am ripostat. Apoi unul a zis: “Nu e terorist, are carnet de student la Geologie… Așa umblă ăștia prin munți!” M-au lăsat în pace. I-am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că e Revoluție și că dictatorul a fugit cu elicopterul. Parcă trăiam un film cu mine într-un rol oarecum secundar… Am privit în sus și am văzut că peroanele nu mai aveau vitraliile alea portocalii de sticlă… Erau pe peron, pe jos…

Stăteam în Grozăvești și am decis să pornesc spre cămine. Auzeam focuri de armă. M-au oprit trei patrule de revoluționari să mă legitimeze și să mă caute în rucsac. În cămine mai erau câțiva colegi. Mi-au povestit pe îndelete. Am zis să vedem ce se întâmplă. Am urcat pe cămin și am văzut fum negru dinspre zona centrului… Cum stăteam contemplativi acolo sus, unul a zis: “Hai de-aici că ne împușcă ăștia!” O patrulă de soldați și civili se furișa către cămin cu ochii la noi și armele în mâini. Am coborât și am intrat în cameră. Cred că eram mai mult speriat decât mulțumit. Am decis să mergem la Facultate (adică la Universitate, chiar la cea care mai apoi avea să devină centrul Pieței Universității). Am pornit pe jos, pe Splai. Din loc în loc, revoluționari cu brasarde opreau mașinile și le percheziționau. Cred că eram deja aproape de Știrbei Vodă când am auzit o explozie în spatele nostru. Explodase o mașină…

Aveam trei ani de când terminasem armata și știam ce poate face un glonț de Kalașnikov. Sau o grenadă. Am mărit pasul și am ajuns pe la Cișmigiu. Pe Elisabeta se trăgea. Nu ne-am dat seama cine trage în cine. Cert este că am văzut oameni care nu știau ce țin în mâini. Trăgeau ca disperații… încărcătoare întregi… în ferestre sparte de mult… Am ajuns la Universitate. Pe Edgar Quinet am auzit gloanțe șuierând pe lângă noi. Ne-a folosit comanda “culcat” din armată. Ne-am târât spre librăria Eminescu. Acolo erau niște militari în termen care gesticulau să ne adăpostim că trag teroriștii. Nu vedeam nimic pe sus. Dar se trăgea. De sus, câte un glonț răzleț… De jos, câte două-trei încărcătoare la foc automat.

Am intrat în clădirea Universității pe la Matematică. Erau mulți oameni în hol, unii plângeau speriați, alții înjurau teroriștii. Ne-am făcut loc și am ajuns în holul cel mare de la Filologie. Aici am întâlnit studenții cu care urma să petrec următoarele câteva zile. De-ai mei (Claudiu, Cătălina, Mircea, Bacone și încă alții) și de pe la Filo (Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu, Mircea Gherbovăț, Mugur Vasiliu și, la fel, încă alții). Ne-am organizat. Am ieșit la patrule de stradă, am cărat răniți, am împărțit alimente primite de la populație… Dormeam pe scări și fumam Bucegi fără filtru.

Pe 23 a fost un delir în tot Bucureștiul. Umblau zvonuri cu otrăviri, cu teroriști deghizați și cu armata care nu era toată cu poporul. Aveam un televizor în secretariatul de la Filo și acolo aflam că teroriștii și antirevoluționarii atacă tot felul de obiective din București și din țară. Ziua aia nu știam dacă cel de lângă mine e terorist sau nu, deși ne știam de ani buni. Și nu înțelegeam de ce se tot dădea adunarea mulțimii la diferite obiective care trebuiau “apărate”. În acea seară a început discuția cu Marian și gașca de filologi care ne povesteau de Țuțea și de tot felul de idei de-ale lor. A doua zi se știa deja că vom face Liga Studenților.

Pe 24 au început să vină oameni să ne aducă tot felul de lucruri. Cozonaci, prăjituri, brânză, cărnuri, conserve, apă, vin… Masa cea mare din secretariatul de la Filologie era un fel de corn al abundenței cu de toate. La început am mâncat cu teamă… Apoi am văzut că nu ne otrăvea nimeni și ne-am ospătat… A apărut zvonul că Ceaușescu a fost capturat. Apoi s-a confirmat. Doamne, cât de mult îl ura lumea pe idiotul ăsta atunci…

Pe 25 am asistat la execuția lui televizată (probabil că nu în direct) ca la un megameci… și am urlat cu toții de bucurie și simțeam că a plătit pentru toate porcăriile pe care le-a făcut. Tot frigul îndurat, toată foamea și toate lipsurile ultimilor ani au explodat în urletele alea… Amintirile sunt oarecum estompate de ani… Țin minte că în noaptea aia a luat foc laboratorul de chimie de la subsol din cauza lumânărilor puse pe zidul Universității… M-am simțit foarte responsabil și am luat două stingătoare de-alea cu cui, am spart geamul ușii ca în filmele cu soldați coreeni, mi-am bușit bocancii insulated (s-au zgâriat și s-au tăiat de la cioburi), apoi am agitat stingătoarele și le-am lansat jetul ca Rambo pe amândouă simultan în mijlocul flăcării… A fost prima tunsoare cu foc, pentru că evident că suflul a direcționat flacăra pe mine. Miroseam a porc ars, dar am stins focul.

Au fost multe evenimentele din următoarele zile. Nu înțelegeam cine e Ion Iliescu și ce caută în frunte… Nu înțelegeam de ce se mai trăgea din moment ce murise Ceaușescu… Am fost și la Colțea la spital să donăm sânge… Acolo erau niște bărbați ca din filmele cu culturiști legați cu cătușe de paturi… sedați… nu puteau vorbi de sedați ce erau… Ne-au spus că ăia sunt teroriștii. Am văzut prea mulți oameni morți… Am ținut în mâini capul unui bătrân care se stingea în urma unui glonț care trecuse prin el… A fost un tăvălug de evenimente și de vitejii gratuite prin care am trecut doar pentru că aveam vârsta la care se fac revoluții…

Pe 30 decembrie m-am urcat în tren și am plecat spre casă. Eram obosit. Derutat. Îmi fugeau prin memorie răniți, șuierături de gloanțe, flăcări, teroriști și multă moarte aiurea. Când am ajuns în fața casei, mi-am dat seama că nu mai dădusem niciun semn de viață către ai mei de când am plecat spre Vatra Dornei… de aproape două săptămâni. Acasă ai mei au plâns când am sunat la ușă. Nu credeau că mă vor mai vedea. Și am primit o palmă de la tata… Mi-au dat lacrimile de durere și de dragoste de ai mei. A fost cea mai grea palmă pe care am primit-o. A fost palma care să mă facă să țin minte că trecusem printr-un fel de revoluție și că scăpasem viu și întreg.

A fost ultima palmă de la tata…”

Material preluat de pe blogul lui Marius Bălășoiu

Share This: